Genunchiul alergătorului sau sindromul de tract iliotibial: simptome, diagnostic şi tratament

Sportul în aer liber, alergatul în parcuri, traseele montane sau plimbările mai lungi sunt o bună ocazie de a ne reconecta cu natura. Însă, nu de puţine ori, mai ales după o perioadă mai lungă de inactivitate sau după antrenamente mai lungi, ne confruntăm cu apariţia unei dureri în regiunea genunchiului, în jurul rotulei.

Localizarea durerii este importantă, deoarece aceasta poate face diferenţa între două afecţiuni diferite, şi anume sindromul de tract iliotibial şi sindromul patelofemural.

Ambele afectează de obicei alergătorii, cicliştii, drumeţii sau pe cei care întreprind plimbări lungi.

Recomandări

Cele mai frecvente 10 cauze ale durerilor de genunchi

Durerea de genunchi: de ce apare și cum poți scăpa de ea prin mișcare

Ele pot fi greu de diferenţiat. Deşi sindromul de tract iliotibial este descris singular ca „genunchiul alergătorului” în multe cărţi de specialitate, sindromul patelofemural trebuie avut în vedere în cadrul suferinţelor ce apar în cazul acestui tip de activitate sportivă sau recreaţională.

Ce reprezintă cele două afecţiuni?

Sindromul de tract iliotibial – afectează, după cum spune şi numele, tractul iliotibial, un tendon lat, puternic, situat în porţiunea externă a coapsei şi a genunchiului.

Sindromul patelofemural – presupune o afecţiune a patelei (rotulei) şi/sau a femurului cu care articulează, a cartilajului lor, precum şi a structurilor tendinoase şi ligamentare ce aparţin rotulei.

Care sunt simptomele şi cum putem diferenţia cele două afecţiuni?

Sindromul de tract iliotibial

• Durerea este localizată în porţiunea externă, laterală, a genunchiului;
• Durerea creşte la coborâtul scărilor sau a unei rampe, ea apărând prima dată în acelaşi context (aceasta evoluează pe parcursul a câtorva ore sau zile);
• Nu doare la flexia adâncă a genunchiului;
• Simptomele sunt puţin influenţate de statul pe scaun, deşi durerea se poate intensifica uşor după perioade lungi, de peste o oră, de stat la birou;
• Nu se observă modificări structurale ale genunchiului sau rotulei;
• Simptomele sunt predictibile, locul dureros pe faţa externă a genunchiului rămânând constant.

Sindromul patelofemural

• Durerea este resimţită în jurul sau sub rotulă;
• Durerea creşte cu precădere la urcatul scărilor, dar apare şi la coborâtul lor;
• Simptomatologia se dezvoltă pe o perioadă mai lungă, în luni sau chiar ani;
• Şederea prelungită cu genunchiul îndoit intensifică durerea;
• Uneori putem asocia un picior plat sau genunchi cărora le descriem diferite forme (în „paranteze”, în „X”).

Cât de des şi la ce vârste apare sindromul de tract iliotibial?

Această afecţiune interesează în general tinerii activi ce fac activităţi care presupun o suprasolicitare cronică a genunchiului, cu mişcări repetitive de flexie şi extensie întinse pe o durată lungă de timp, aşa cum sunt alergătorii, cicliştii sau cei care fac drumeţii lungi. Reprezintă aproximativ 12% dintre afecţiunile genunchiului legate de alergat.

Cum se diagnostichează genunchiul alergătorului?

Primul pas este prezentarea la un medic de specialitate, de obicei ortoped, medic de recuperare sau de medicină sportivă, care va efectua un examen clinic.

La indicaţia acestuia se poate efectua un examen imagistic care va confirma sau infirma diagnosticul clinic şi care are şi beneficiul de a evalua global articulaţia genunchiului, detectând posibile alte afecţiuni.

Cele mai utile metode imagistice în diagnosticul acestor afecţiuni sunt ecografia musculoscheletală şi investigaţia prin rezonanţă magnetică (RMN).

Ecografia musculoscheletală – are avantajul de a vizualiza tractul iliotibial în dinamică, detectând prezenţa unei inflamaţii sau a unui impingement la nivelul său.

Rezonanţa magnetică nucleară (RMN) – este rezervată cazurilor incerte şi are rolul de a exclude alte posibile cauze ale durerii laterale a genunchiului, aşa cum sunt rupturile meniscale sau ale ligamentului colateral lateral.

Tratamentul sindromului de tract iliotibial

În general, este unul conservator, acesta constând în terapii de recuperare (kinetoterapie şi fizioterapie), tratament medicamentos antiinflamator şi tratament minim invaziv reprezentat de infiltraţiile cu corticoid.

În cazuri foarte rare se recurge la o intervenţie chirurgicală, aşa cum este aceea de rezecţie parţială a tractului iliotibial.