Mărturia cutremurătoare a unei tinere care s-a operat la Roma exact în timpul pandemiei

Pandemia a fost o perioadă critică pentru toţi dintre noi. Însă au fost oameni care au avut nevoie de operaţii importante şi pe care pandemia i-a prins în Italia, ţara în care coronavirusul a făcut ravagii. Elena Ouatu, o tânără de 38 de ani din Piatra Neamţ, a fost nevoită să îşi lase cei doi copii acasă şi să plece la Roma pentru a face o operaţie care urma să îi salveze viaţa. Iniţial ea a fost diagnosticată greşit în România. Ulterior, medicii din Italia i-au spus că doar operaţia o poate ajuta să revină la o viaţă normală, fiind diagnosticată aici de paraganglion de carotidă, o tumoare endocrină rară. Doar că s-a trezit singură în faţa unei intervenţii cu riscuri majore, externată la cinci zile de la operaţie, într-o ţară îngenunchiată de COVID 19, fără posibilitatea de a se întoarce în ţară. Citiţi o poveste cutremurătoare despre pandemia privită de cineva care i-a simţit din plin toate tăişurile.

Diagnosticul de paragangliom de carotidă

Ce se întâmplă doctore: Elena, ce simptome ai avut?

Elena Ouatu: Din păcate acest tip de tumoră este asimptomatic, în majoritatea cazurilor. Este vorba de paragangliom de carotidă sau tumoră gnomică, o tumoră neuro-endocrină extrem de rară, ce se dezvoltă la persoanele peste 50 de ani, iar ca simptome prezintă doar ceva foarte vag, o variaţie de tensiune, fără însă a fi dureroasă. O tumoră ce creşte în bifurcaţia carotidei, din gnomul carotidei, fiind extrem de vascularizată, cu o creştere imprevizibilă, poate stagna sau peste noapte poate să depăşească 10 cm, obstrucţionând atât artera carotidă cât şi vena jugulară. La un control de rutină efectuat la finalul anului 2018 la Târgu Mureş, pentru câţiva ganglioni inflamatorii, am fost diagnosticată cu anevrism de carotidă sau malformaţie. Recomandarea a fost să efectuez de urgenţă un angio CT. La mai puţîn de o lună mi s-a făcut un angio RMN, iar diagnosticul nu s-a confirmat. Mi s-a spus că este tot un nodul inflamator şi să nu mă îngrijorez.

C.S.Î.D.: Cum de ai ajuns să faci operaţia la Roma? De ce nu în România?

E.O.: În iulie 2019, o prietenă foarte bună venită de la Roma, auzind de problema mea, mi-a cerut să îi trimit investigaţiile pentru a le arată unor medici din Italia. Am fost de acord, însă nu am crezut nici o clipă că diagnosticul va fi altul. După nenumărate discuţii, a insistat să vin personal la Roma să discut cu medicii, deoarece există o problema gravă. A reuşit mă programeze la trei medici – cu toţii profesori universitari, chirurg endocrinolog, chirurg gastroenterolog, precum şi un chirurg oncologic. Din păcate, unanim, diagnosticul a fost acelaşi, paragangiom de carotidă. Iniţial mi-a fost greu să cred, având în vedere faptul că în România tocmai efectuasem un RMN cu substanţă de contrast la Bucureşti, unde nu doar că mi s-a dat alt diagnostic, ci s-a exclus existenţa paragangliomului de carotidă.

În ianuarie a anului curent, m-am reîntors la Roma, pentru a efectua o angiografie cu substanţă de contrast, investigaţie recomandată acolo, şi totodată pentru a mă putea vedea cu profesorul care m-a şi operat, în secţia de chirurgie cardio vasculară. Din păcate, întâlnirea cu acesta a fost una traumatizantă, mi-a spus foarte clar care sunt riscurile, şi că am doar o lună la dispoziţie să mă hotărăsc în vederea operaţiei. A fost foarte sincer şi sever cu mine, mi-a spus foarte clar că operaţia este foarte riscantă, printre riscurile majore fiind moartea prin hemoragie, sau paralizie parţială sau generală.

Recomandări

Cum reacţionează creierul uman în faţa unui stres extrem precum pandemia? Răspunde un psihiatru

Analizele şi investigaţiile în cancerul de sân: Ce poţi şi ce nu să amâni, în contextul…

C.S.Î.D.: Ce diagnostic ţi-au pus cei din România?

E.O.: Diagnosticele puse în România, au fost multe: de la anevrism de carotidă, malformaţie, nodul inflamator, la tumoră Schwannom, însă exclus paragangliom de carotidă. Cu greu m-am decis în privinţa operaţiei. Auzisem de asemenea de clinicile de Cyberknife din Germania, tratamentul revoluţionar ce tratează cancere inoperabile. Am corespondat cu două clinici, una din Frankfurt şi una din Hamburg. Din păcate, şi aici părerile au fost împărţite. De la unul din centre am primit răspuns pozitiv de a mă trata cu radioterapie, de la celălalt centru însă mi s-a explicat faptul că atât timp cât nu există biopsie nu se poate trata nicio tumoră. În disperarea de a evita operaţia, am contactat pentru o altă opinie medicală medici chirurgi cardio vasculari din Germania, Nisa, şi Strasbourg. Răspunsul însă a fost acelaşi, pentru acest timp de tumoră, radioterapia şi implicit cyberknife-ul nu funcţionează. Ba mai mult, tot la operaţie voi ajunge, iar ulterior radioterapiei operaţia va fi mult mai grea. După 2 luni foarte intense, am hotărât să merg la operaţia clasică, în Roma.

Operaţia a avut loc pe 12 martie, exact când Italia devenea epicentrul pandemiei

C.S.Î.D.: Aşadar, pe 2 martie ai plecat la Roma şi te-ai operat pe 12 martie. Începuse deja perioada în care în Ialia se instaurase carantina. Care era atmosfera?

E.O.:Apăruseră ştiri cu privire la virusul din China, însă nu am crezut că mă va afecta în vreun fel. Am ţinut legătură cu profesorul din Italia, care m-a asigurat că operaţia se poate face, astfel că pe 2 martie am plecat spre Italia. În momentul în care am ajuns am fost şi internată, totul decurgând cu o viteză uimitoare. Au urmat 8 zile de spitalizare şi investigaţii amănunţite, timp în care deja Italia devenise zonă roşie Covid. Spitalul cel mai mare din Roma, Policlionico Umberto Uno, era deja închis şi pregătit pentru terapie intensivă. Nu am crezut că se va mai putea efectua operaţia, în aceste condiţii. Însă, intradevar, pe dată de 12 martie la ora 8 am intrat în sala de operaţie, singură şi cu nădejdea că Dumnezeu mă va salva.

C.S.Î.D.: Cum ai fost tratată în spital? Cum de te-au operat, totuşi, în condiţiile în care erau copleşiţi de morţii de COVID?

E.O.: Am fost operată la spitalul Policlinico Umberto I – Chirurgie cardio vasculară – Roma. Fac precizarea că niciunul dintre medicii din Italia nu a fost de acord să mă opereze într-un spital privat, dat fiind gravitatea operaţiei precum şi riscurile imense atât din timpul operaţiei cât şi post operator. Astfel, în spitalul de stat unde a fost efectuată intervenţia condiţiile au fost acceptabile, oricum, mult mai bune decât în România. Personalul extraordinar, cu o purtare ireproşabilă, de la asistenţi la medici, deşi nu vorbeam italiană, şi erau foarte puţini care înţelegeau engleză. Operaţia a fost trecută pe lista celor care pun în pericol viaţă, astfel că tumorile erau prioritare. Au fost închise toate sălile operatorii, şi doar una singură mai funcţiona, pentru urgenţe majore şi tumori. Datorită eforturilor profesorului Illuminati, am reuşit să ajung pe masa de operaţie. Riscul major care plana asupra mea era de metastazare a tumorii în plămâni, oase şi ficat, motiv pentru care medicii au urgentat intervenţia.

C.S.Î.D.: Cum a decurs operaţia?

E.O.: Deşi părea să fie o intervenţie de rutină pentru cei din Italia, de la 2 ore operaţia s-a prelungit la 5 ore jumătate. Operaţie extrem de dificilă, din care am ieşit triumfătoare, datorită experienţei medicilor, a performanţei medicale din Italia, precum şi a tuturor protocoalelor aferente spitalelor de stat. Deşi iniţial se preconiza doar un eventual by-pass pe carotidă, s-a ajuns la scoaterea în totalitate a carotidei externe, această fiind afectată în totalitate atât de tumoră principală cât şi de o metastaza, depistată intra-operator. Operaţia a fost un succes, însă, datorită unui incident în timpul operaţiei – un stop cardio respirator – au fost nevoiţi să facă incizia mult mai mare. Însă am trecut cu bine.

Chinurile recuperării

C.S.Î.D.: Dar recuperarea?

E.O.: Din păcate, deşi mi s-a spus că recuperarea va fi grea şi îndelungă, nimic nu m-a pregătit pentru etapa ce tocmai începea. A urmat o săptămâna de dureri înfiorătoare, medicii au decis să-mi administreze doar calmante uşoare motivat de faptul că anestezia şi substanţa de contrast mi-au afectat foarte tare ficatul. Recuperarea completă va fi abia după un an de la operaţie. După 2 luni de la operaţie încă sunt în perioada de recuperare, progresele fiind foarte lente, de la o săptămâna la alta sau mai mult. Să amintim şi de sechelele operaţiei, care însă sunt minime, fiind o zona plină de terminaţii nervoase, au fost nevoiţi să sacrifice anumiţi nervi: lobul urechii, mandibulă, parte din gât şi din obrazul stâng .

C.S.Î.D.: Ai fost trimis acasă relativ repede. “Acasă” însemna în locuinţa unor prieteni de la Roma. Cum a fost acea perioadă?

E.O.: Din cauza virusului care transformase întreaga Italia în zona roşie, deşi ar fi trebuit să stau în spital post operator între două săptămâni şi o lună, la doar 5 zile m-au externat. Nici terapia intensivă nu a fost o opţiune pentru starea mea, fiind prea multe cazuri în spital. Chiar în salon a fost un caz, la început suspect, însă la doar o zi de la externarea mea fost confirmat. Cred că am scăpat doar printr-o minune. Am mers la locuinţa prietenilor mei, având în vedere că în doar o săptămână trebuia să revin să mi se scoată firele. Perioada ce a urmat de 3 săptămâni, a fost la fel de grea, cu dureri foarte mari, cu dificultate foarte mare la a mesteca, a înghiţi şi a sta prea mult în picioare.

Elena află din presă de moartea cauzată de COVID a unchiului ei 

C.S.Î.D.: Imediat după operaţie ai citit în presă că unchiul tău a murit de COVID la Iaşi şi ţi-ai sunat imediat tatăl şi rudele care nu fuseseră anunţate de autorităţi. Descrie-mi, te rog, acest episod.

E.O.: Aflasem încă din spital de starea unchiului meu, unul dintre fraţii tatălui, însă ştiam că este bine. Deşi a avut o formă destul de gravă, a fost îngrijit iniţial de verişorii mei. Ulterior testării, au venit pe timp de noapte şi l-au luat cu izoleta, ducându-l direct la Iaşi, fără însă a anunţa familia, copiii care erau în acelaşi complex. La doar două zile după ce m-am externat, am primit pe telefon, de la un prieten din Irlanda, o ştire apărută în presa din Iaşi, că unchiul meu a murit. Iniţial m-am revoltat de ştirea falsă, ştiind că este bine, şi nu a necesitat intubare, însă l-am sunat pe tatăl meu să îmi confirme. Mirarea cea mai mare a fost când am aflat că nici ei nu ştiau nimic, nici măcar fiul acestuia nu fusese anunţat. M-au rugat să le las timp să dea câteva telefoane să afle dacă e adevărat sau nu.

Deşi fusese dată prin Ordonanţă o interzicere de a se mai publica orice are legătură cu virusul, presa din Iaşi nu doar că a publicat articolul cu decesul, însă au fost extrem de expliciţi referitor la persoana unchiului meu. Decesul a fost declarat la orele 20:00, iar anunţul oficial a fost făcut după orele 00:00 către familie, însă noi atunci deja ştiam totul din presă.

C.S.Î.D.: Ştiu că ţi-a fost teamă pentru tatăl tău, tocmai pentru că fusese să-l identifice pe unchiul tău. Şi ţi-a fost teamă şi pentru cei doi copii lăsaţi acasă cu părinţii tăi.

E.O.: Teamă a fost atât pentru tatăl meu, cât şi pentru întreagă familie. Verişorii mei au fost plasaţi unul în spital şi unul în izolare, astfel încât tatăl meu a fost singurul care s-a putut deplasa la morga spitalului în vederea identificării. Înmormântarea a fost una cât se poate de simplă, doar tatăl meu şi reprezentanţii bisericii, din păcate. La întoarcerea acasă, atât tatăl meu cât şi fratele meu au intrat în izolare, împreună cu toată familia, inclusiv copiii, şapte la număr (doi ai mei şi cinci ai fratelui meu) pentru următoarele două săptămâni. Cred că acesta a fost cel mai mare stres pentru mine, fiind atât de departe, şi întreaga familie fiind sub riscul de a se infecta. Mă gândeam în continuu cum voi face să ajung în ţară dacă se va întâmpla ceva cu vreunul dintre copii, părinţi sau restul familiei. La externare mi s-a spus foarte clar că pot avea o viaţă normală, însă pe cât posibil să evit stresul şi supărările.

Întoarcerea în ţară şi perioada de carantină

C.S.Î.D.: Când s-a pus problema să te întorci în ţară?

E.O.: Din momentul în care mi-a ieşit rezultatul biopsiei, statul în Roma nu mai era o opţiune pentru mine, mai exact de pe data de 1 aprilie. Situaţia devenise atât de gravă în Italia, încă nu am crezut că nu voi mai reuşi să mă întorc până la sfârşitul verii.

C.S.Î.D.: Şi cum ai reuşit să faci asta, ţînând cont că nu zburau avioane între Italia şi România în acea perioadă?

E.O.:Iniţial am încercat pe cât posibil să găsesc un zbor, chiar şi cu 2-3 escale spre România. Au existat puţine zboruri şi extrem de scumpe, însă orice variantă era neviabilă ddin cauza faptului că în orice ţară aş fi ajuns şi acolo stăteam în carantină, apoi la intrarea în România iarăşi în carantină. Am luat legătură atât cu Consulatul cât şi cu Ambasada României la Roma, auzind că se efectuează zboruri pentru persoanele aflate în situaţii dificile. Din păcate, nu a fost efectuat niciun zbor, chiar dacă eram caz umanitar.

După o lună şi jumătate, familia a făcut eforturi supraomeneşti să mă aducă în ţară. Cu ajutorul unor prieteni care au colaborat, s-a reuşit cumpărarea unei măşini din Roma, pentru a mă putea întoarce în ţară, deşi nici măcar asigurarea nu se putea plăti în Italia. Cu ajutorul lor, am venit 33 de ore cu măşina până în România.

C.S.Î.D.:Ai venit şi ai intrat direct în carantină. Acolo ai făcut şi Paştele. La câţiva kilometri de Filip şi Maria, copiii tăi. Ce au înţeles ei din această perioadă? De fapt, cum le-ai explicat plecarea ta şi cum le-ai spus că eşti nevoită să stai în carantină, deşi eşti la doi paşi de ei?

E.O.:Am ajuns în ţară, şi oricât am încercat să explic autorităţilor, nu au înţeles situaţia mea şi m-au pus direct în carantină instituţionalizată la un hotel în Piatra Neamţ. Ulterior mi s-a spus că dacă mă consulta un medic specialist aş fi putut sta acasă, însă stătusem deja cele două săptămâni. Este adevărat că am petrecut Paştile în carantină, foarte aproape de copii, care abia mă aşteptau acasă. Cumva au aflat de ce eram în italia, şi că mă voi întoarce, însă eu am evitat să le spun adevărul până nu ajung în ţară. Deja şcolile fiind închise, unchiul murind ştiau că există acest virus, şi ce este de fapt carantina, astfel că numărău zilele şi orele să mă vadă. Copiilor le-a fost cel mai greu să mă ştie aproape şi să nu mă vadă, cred că au fost cele mai triste sărbători de Paşte pentru ei.

C.S.Î.D.: Cum au fost cele două săptămâni în carantină?

E.O.: Cele două săptămâni au fost grele, deşi stătusem o lună şi jumătate în carantină în Italia, eram nevoită să mai stau încă 2 săptămâni. Condiţiile de cazare au fost normale, însă închiderea fizică este cea mai grea de acceptat, de fapt mai rău că la închisoare, fără a putea deschide uşa, fără a se deschide geamurile şi fără posibilitatea de a primi pachet de acasă. Mi-a fost greu şi cu operaţia, însă mă pregătisem cu toate din Italia, pansamente, pastile, creme şi tot ce aveam nevoie medical. DSP-ul mi-a adus la cunoştinţă că dacă voi avea nevoie de ceva, având în vedere că sunt în convalescenţă să apelez serviciul 112, fapt ce ieşea din sfera posibilului în situaţia mea. Nu mi-au oferit niciun ajutor medical şi niciun sprijin, am fost tratată ca un om normal, neoperat şi perfect sănătos, din păcate.

C.S.Î.D.: Când ţi-a fost cel mai greu?

E.O.: Cea mai grea perioada a fost din ziua operaţiei, de pe 12 martie şi până am ajuns în ţară. Pe de o parte era problema medicală, operaţia din care scăpasem cu viaţă, pe de alta era durerea fizică îngrozitoare, iar nu în ultimul rând dorul de copii şi criza pandemică ce m-a împiedicat să mă pot întoarce acasă. Dacă se întâmplă ceva post operator şi ajungeam la spital eram sigură că voi contacta virusul, dacă reuşeam să mă întorc cu un avion riscul să mă îmbolnăvesc era imens, şi nu mai vedeam nicio soluţie să ajung întreagă în ţară, la copii. Simţeam că dacă nu am murit în timpul operaţiei, voi muri din cauza virusului, dată fiind starea mea de sănătate.

C.S.Î.D.: Ce ţi-a dat speranţă?

E.O.: Doar gândul că mă voi întoarce întreagă la copii, şi că nu vor rămâne fără mamă mi-a dată tot curajul de a trece prin această operaţie, cât şi speranţa să lupt pentru a ajunge lângă ei. Niciun alt sentiment nu a fost mai puternic decât dragostea lor.

C.S.Î.D.:Cum te-ai motivat în momentele cele mai grele când erai departe de copii, proaspăt ieşită dintr-o operaţie grea şi într-o situaţie de pandemie în care în Italia sistemul medical era la pământ?

E.O.: Au fost şi momente în care cădeam, şi mă gândeam ce caut acolo, însă minunea de a scapă întreagă dintr-o operaţie care se putea sfârşi foarte rău m-a făcut să fiu extrem de pozitivă. Deşi am fost în inima focarului, ştiam sigur că orice s-ar întâmplă cu mine medicii de acolo mă vor salva. Dacă nu treceam prin această intervenţie poate eram sceptică, însă sub asediul virusului, panica medicilor, închiderea în totalitate a economiei, eram sigură că sunt pe mâinile celor mai buni medici din lume, cu pregătire de top, cu experienţă de o viaţă şi cu aparatură de ultimă generaţie. De menţionat mai este şi faptul că nu a putut fi nimeni lângă mine, la momentul la care s-a hotărât operaţia deja erau închise graniţele şi familia nu a mai putut ajunge la mine. Iar cei care erau acolo, nu au mai putut ajunge din cauza faptului că s-a închis totul şi nu mai aveau voie să iasă din case, astfel, că din păcate, am fost nevoită să trec prin tot chinul singură, departe de casă, de copii şi de familie.

Pot spune că am murit şi am înviat, am primit o nouă viaţă pentru mine şi copiii mei.