Prof. dr. Alexandru Blidaru, omul care salvează viaţa femeilor cu cancer de sân

Multe cazuri de cancer, apoi multe tratamente pentru o boală gravă. Multe chipuri pe care se vede disperarea, multe poveşti tragice. Vă imaginaţi cum ar fi să vedeţi zilnic oameni care au primit o veste cruntă? Ce v-ar remonta ca să aveţi energie să continuaţi? Profesorul dr. Alexandru Blidaru, medic primar oncologie medicală şi medic specialist chirurgie plastică şi reconstructivă, din Bucureşti are un răspuns la aceste întrebări.

CSÎD: Când aţi ştiut că vreţi să faceţi chirurgie oncologică?

Prof. dr. Alexandru Blidaru: Mama mea era consilier juridic, deci terminase Dreptul şi pentru mine părea un domeniu interesant. În epoca comunistă însă, să fii avocat şi să te bazezi pe dreptul statului socialist-comunist mi se părea o prostie. Am exclus această profesie. Şi, pentru că nu-mi dădeam seama ce face, practic, un inginer (nu aveam talent la desen şi nici la matematică) însă vedeam la tata ce face un chirurg, această meserie a devenit o opţiune. Nu pot să spun că mi se părea ceva spectaculos, fantastic, deosebit, dar era o meserie pe care puteam să o înţeleg.

Recomandări

Descoperirea specialiştilor de la Fundeni care ar putea salva vieţile a mii de bolnavi de cancer

Vegetalele colorate scad riscul de cancer mamar

De fapt, am vrut să fac regie de film, am urmat şi cursuri pregătitoare şi, până la urmă, am abandonat. Cred că şi mama a avut o influenţă asupra mea. La un moment dat, lucra la televiziune şi mi-a spus că există atâţia oameni/regizori talentaţi care nu au ce face (în vremea aceea se produceau puţine filme, iar la televizor erau doar 2 ore pe zi de emisiune, din care una nu intra în discuţie)!

Am ajuns la Medicină, ştiind că voi face chirurgie. Un alt lucru pe care nu a fost să-l fac, însă mi-ar fi plăcut, a fost ortopedia. Eram olimpic la fizică, deci ştiam fizică şi îmi plăcea foarte tare domeniul, iar pasiunea pentru fizică alături de cunoştinţele dobândite în timpul Facultăţii de Medicină ar fi condus, natural, spre ortopedie ca specialitate.

Îmi aduc aminte că eram surprins la primele operaţii de ortopedie că, pe masa sterilă, apărea uneori şi un patent negru, obişnuit, dar steril. Am făcut chirurgie şi, ca aproape orice fiu, nu am putut învăţa direct de la tatăl meu pentru că mai degrabă mă ciondăneam şi nu ascultam.

Tata iubea medicina şi iubea chirurgia, era pasionat şi parcă îşi trăgea seva vieţii din spital. El şi-a urmat pasiunea până la sfârşitul vieţii. Iubea enorm ceea ce făcea şi încerca să ne atragă şi pe mine şi pe prietenii mei în aceeaşi direcţie. Am avut ocazia, întâmplător, să fac teza de diplomă sub îndrumarea profesorului Dan Setlacec. Tot întâmplător, subiectul tezei de diplomă a fost cancerul mamar, tematică mai puţin obişnuită pentru gama de operaţii efectuate de prof. Setlacec, specializat pe chirurgie abdominală.

Ulterior, am avut ocazia să învăţ multă vreme de la prof. Alexandru Trestioreanu, specializat în cancer mamar, şi unul dintre cei mai buni medici chirurgi pentru afecţiunea mamară. Şi, din întâmplare, fiind şi la Institutul Oncologic, unde se tratează mult cancer mamar, m-am specializat în această afecţiune.

CSÎD: Aveţi paciente care vin din străinătate să se opereze la Institutul oncologic. Care e argumentul acestora şi care sunt argumentele echipei dvs.

Prof. dr. A.B.: Încercăm să tratăm cancerul mamar şi afecţiunile mamare la standardele cele mai bune. Dar nu numai atât. Tratăm aceste afecţiuni în România la fel cum se tratează nu oriunde în lume, ci la fel ca în centrele specializate din lume, în centrele care au experienţă şi un număr mare de cazuri anual. Contează foarte mult dacă tratezi 10-20 de cancere pe an sau câteva sute, ceea ce facem şi noi. Încercăm să avem opţiuni terapeutice.

Fiecare dintre noi este diferit, boala este diferită, aşteptările, dorinţele noastre nu sunt aceleaşi şi opţiunile terapeutice sunt şi ele diferite. Ştim să facem mai multe tipuri de operaţii şi ştim să ne adaptăm la situaţia dată şi la pacientul din faţa noastră, iar acest lucru ne bucură pentru că avem de ales, avem opţiuni terapeutice.

Ca să vă dau un exemplu concret, dacă e de ales între o operaţie mai mare, care presupune deformări semnificative la nivel fizic, însă cu risc mai mic de recidivă (0.3% pe an, să zicem) şi una de mai mică amploare, dar cu un risc mai mare de recidivă (1% pe an) încercăm să înţelegem care sunt lucrurile care contează mai mult pentru pacient. Îi este mai frică de o deformare temporară sau de un risc mai crescut de reapariţie a bolii?

CSÎD: Aveţi mulţi pacienţi zilnic. În minutele în care discutaţi, care e obiectivul principal?

Prof. dr. A.B.: Vorbim de câteva zeci de pacienţi zilnic, iar obiectivul principal în timpul consultaţiei e să stabilesc diagnosticul, ceea ce, de cele mai multe ori, e mai… uşor. Petrec atâta timp cât e nevoie cu pacientul ca să înţeleagă ce are de făcut, care sunt paşii de urmat.

CSÎD: Ne puteţi argumenta de ce, după un diagnostic de cancer, psihologul nu e un moft!

Prof. dr. A.B.: Psihologul nu e moft nici pentru omul obişnuit al zilelor noastre având în vedere nivelul de stres la care suntem expuşi fiecare dintre noi în activităţile zilnice. Psihologul e necesar cu atât mai mult când te loveşte un diagnostic de cancer care schimbă viaţa ta şi a familiei tale într-un mod îngrozitor, care îţi schimbă toată rutina vieţii şi care te pune în situaţia de a sta mult în spital şi de a interacţiona cu tot felul de doctori, de a face tot felul de investigaţii, de a ajunge mai uşor sau mai greu la un tratament.

CSÎD: Cum rezolvaţi problema estetică în cazul unei operaţii la sân?

Prof. dr. A.B.: Sânul e un organ simbol al feminităţii şi aspectul lui e foarte important din toate punctele de vedere – psihologic, sexual, afectiv. Acum câţiva zeci de ani, un cancer mamar însemna mastectomie. Acum însă, dacă boala este suficient de devreme diagnosticată, sânul poate fi păstrat şi, în plus, dacă boala nu este foarte avansată, nu trebuie extirpaţi toţi ganglionii. Se poate face biopsia ganglionului santinelă, care limitează edemul braţului şi edemul sânului.

De multe ori, mastectomia este însă necesară. Ea poate fi evitată dacă se face chimioterapie pre-operator şi se reduce astfel dimensiunea tumorii. Atunci când devine necesară mastectomia, există soluţii pentru a limita disconfortul estetic – putem face reconstrucţia sânului în timpul operaţiei de extirpare a tumorii sau după operaţie prin diferite metode, dar de cele mai multe ori există soluţii pentru reconstrucţie.

Combinarea chirurgiei oncologice cu cea estetică, aşa-numita chirurgie onco-plastică, permite două lucruri: fie conservarea sânului şi ameliorarea esteticii sânilor care ajung să arate mai bine chiar decât înainte de intervenţia chirurgicală pentru cancer, fie reconstrucţie şi operaţie la celălalt sân pentru simetrizare.

CSÎD: Ce procent dintre pacientele dvs. vin în stadii foarte avansate?

Prof. dr. A.B.: Din păcate, procentul de cancere de sân avansate este în continuare mare, cu toată discuţia în mass-media, cu toată ideea de diagnostic precoce, cu toate manifestările ştiinţifice. Mare parte din cazuri (aproape jumătate) vin în stadii avansate local. Cumva, e destul de omenesc să fie aşa dacă ne gândim la frica de a afla că eşti bolnav, frica de a te duce la doctor pentru un diagnostic. Frica e normală.

Dacă nu există un sistem în care să fii chemat o dată pe an la un control, vor exista multe persoane care evită vizita la doctor, care încearcă să apeleze la diferite aşa-zise “tratamente”. Este vorba de iluzii care, din păcate, nu fac nimic bun şi boala avansează. Există o mulţime de cazuri atât de avansate pentru care intervenţia chirurgicală nu se pune în discuţie la început.

Există paciente care fac întâmplător mamografie şi care sunt supărate ca s-a găsit ceva anormal, când de fapt e un mare noroc că s-a găsit ceva anormal la momentul respectiv, pentru că altfel boala ar fi evoluat. Oricât ar fi de greu, din păcate, trebuie să mergeţi la doctor, trebuie să faceţi o ecografie mamară o dată pe an, o mamografie la 12-18 luni după 40-45 ani, o ecografie abdominală totală şi un examen citologic Babeş-Papanicolau o dată pe an. Oricât ar fi de greu, aceste investigaţii de rutină sunt lucruri care pot schimba viaţa.

CSÎD: Ecografia în fiecare an până la 40 de ani şi apoi mamografia regulată înseamnă că nu ne putem aştepta la tragedii?

Prof. dr. A.B.: Din păcate, aceste investigaţii nu sunt metode de prevenţie a bolii. În cazul cancerului mamar, rar se poate preveni boala, ajungând să tratezi o afecţiune benignă care ar putea să evolueze spre cancer. Ceea ce se poate face şi merită făcut este să depistezi boala mult mai devreme, astfel încât tratamentul să fie mai simplu, rezultatul tratamentului să fie mai frumos, intervenţia chirurgicală să fie mai estetică.

CSÎD: După ce aţi rezolvat un caz, bănuiesc, pacienta respectivă trebuie să ţină legătura cu oncologul la intervale regulate. La ce interval de timp o vizită medicală este obligatorie?

Prof. dr. A.B.: În cancer şi nu numai în cancer, oricât ar fi de desuet, e foarte importantă echipa şi mă refer la medicul specialist în imagistică medicală, chirurg sau ginecolog, psiholog, medic anatomo-patolog, oncolog medical, radioterapeut, medic de familie. Calitatea tratamentului depinde de calitatea tuturor membrilor echipei.

Degeaba eşti un medic radiolog foarte bun dacă descoperi o leziune de câţiva milimetri şi spui că e suspectă şi pacienta ajunge la un chirurg care nu o vede sau nu o operează. Degeaba eşti un chirurg sau un ginecolog foarte bun, dacă după aceea pacienta nu face tratamentul necesar sau întârzie foarte mult să facă tratamentul.

Degeaba totul decurge foarte bine în timpul şi după intervenţie dacă medicul de familie nu preia pacienta, nu o urmăreşte să facă analizele şi investigaţiile periodice (în general o dată la 3/6 luni).

CSÎD: Care a fost cea mai impresionantă poveste pe care aţi auzit-o de la un pacient?

Prof. dr. A.B.: Nu prea ţin minte poveştile pacienţilor. Ceea ce mă impresionează cel mai mult sunt pacienţii care nu se plâng, dar care au o durere vizibilă, cei care luptă şi încearcă să treacă peste boală, care reuşesc să facă “o paranteză” în viaţa lor, cei care iau boala ca o experienţă şi sunt destul de cerebrali şi raţionali încât să facă ceea ce trebuie.

Cum să nu mă impresioneze când operez mama, fiica şi bunica? Cum să nu mă impresioneze când vine soţul la 2 luni după ce i-am operat soţia să îi operez şi mama şi nu mai ştiu de care să-l întreb? Cum să nu mă impresioneze când un mare chirurg din Cluj, bărbat, spune că, dacă ar fi femeie şi ar avea cancer la sân, ar veni la mine? Cum să nu mă impresioneze fete tinere, necăsătorite, care au un cancer ce le încurcă teribil viaţa? Cum să nu mă impresioneze femei pe care le-am tratat de această boală şi pe care soţul le-a părăsit?

Cum să nu mă impresioneze soţi care au rămas lângă soţiile lor după ce acestea au trecut prin toate etapele de tratament? Cum să nu mă impresioneze cele care au născut după ce au avut această boală şi care îşi cresc copiii singure, pentru că partenerul le-a părăsit şi care duc o viaţă bună împreună cu copilul?

Toate sunt impresionante pentru că nu au cum să nu fie impresionante. Vorbim despre situaţii dramatice, fiecare caz înseamnă o poveste îngrozitoare, e greu să spui care caz e mai impresionant.

Mă bucur foarte mult de persoanele pe care le văd după tratament. După ce au trecut prin perioada aceasta îngrozitoare – investigaţii, diagnostic, intervenţie chirurgicală, radioterapie, oncologie medicală, revin la normal şi parcă se bucură de viaţă mai mult decât înainte, efectiv înfloresc, le vezi machiate, radiază de bucurie.

CSÎD: Ce vă remontează după ce vedeţi atâtea cazuri grave? 

Prof. dr. A.B.: Sufăr la fiecare caz în parte pentru că fiecare situaţie e dramatică. Mă remontez însă atunci când mi-e clar ce trebuie să fac pentru persoana respectivă. Mă gândesc ce am de făcut şi apoi fac.

CSÎD: Ce faceţi când nu munciţi?

Prof. dr. A.B.: Mă bucur de câte ori stau cu ai mei, şi stau puţin, şi mă bucur când stau cu prietenii.