Raluca Șoaita, arhitect specializat în proiectarea de spații medicale: „Sunt foarte multe layere pe care le putem aborda în ceea ce privește umanizarea spitalelor, dar ele au ca scop final ideea de stare de bine pentru pacient” (I) | INTERVIU

Raluca Șoaita este arhitect și fondatoarea Tesseract Architecture, singurul studio de proiectare din România specializat în arhitectură de spitale și clinici medicale. Printre proiectele pe care le-a coordonat se află și spitalele județene de la Focșani și Sibiu, proiectul #NoiFacemUnSpital al Asociației Dăruiește Viața, o premieră în România, dar și numeroase spitale modulare și clinici private. 

Am vorbit cu Raluca despre umanizarea spitalelor, despre capacitatea unui spațiu de a influența viețile oamenilor, dar și despre neuroarhitectură și modul în care aceasta ajută la crearea unor spitale în care să ne simțim în siguranță.

De unde interesul pentru proiectat spitale și arhitectură medicală? 

Recomandări

5 motive pentru care te doare în piept și care nu au nimic de-a face cu…

Funcționează cu adevărat? Ce se întâmplă dacă pui usturoi în nas pentru congestie

Dacă nu ajungeam arhitect, sigur aș fi ajuns medic. Interesul meu spre zona asta durează de foarte multă vreme. Eram olimpică la biologie și anatomia era una dintre materiile mele preferate. Mă interesa și zoologia și botanica și ideea asta de a cunoaște tot ce este în jur și cum funcționează ființele am avut-o tot timpul în minte.

Și atunci, de ce nu ai făcut medicină și te-ai îndreptat spre arhitectură?

Pentru că interesul pentru zona asta de spațiu și artă l-am avut și pe el în același timp. Și atunci, cumva, în arhitectură puteau să se îmbine amândouă. De fapt, spun eu că am fost așa interesată și pasionată de biologie, dar am fost pasionată de foarte multe lucruri. Eram tot timpul foarte curioasă și îmi plăcea să știu cât mai multe. Îmi plăcea să învăț câte un pic din fiecare domeniu, iar în arhitectură am impresia că asta facem, de fapt. Trebuie să cunoaștem toate domeniile în așa măsură încât să putem să le reprezentăm și ne ajută de cele mai multe ori la proiectarea spațiilor a cunoaște toate aceste informații și a fi curios.

Te-ai dus pe zona aceasta de arhitectură medicală conștient și asumat sau a fost mai degrabă vorba despre o întâmplare fericită?

A fost o întâmplare fericită, o circumstanță. La un moment dat am fost chemată la un interviu și la vremea respectivă un fondator de companie medicală își dorea să dezvolte un birou de proiectare pentru că voia să construiască un lanț de dializă, spitale și avea nevoie să aibă alături o echipă care să se specializeze în zona asta. Mi a plăcut foarte mult ideea și am zis da și am intrat într-o echipă care de fapt s-a apucat să facă un spital privat în Sibiu. Așa am ajuns, de fapt, aici și simt că zona asta medicală m-a ales mai degrabă ea pe mine.

Acesta a fost primul tău proiect. Era și următoarea mea întrebare: care a fost, cât a durat, în ce a constat, mai precis?

Exact, a fost primul meu proiect. E vorba despre Spitalul Polisano de la Sibiu. A durat undeva spre cinci ani. Acesta a fost primul proiect și pentru mulți membri din echipa respectivă și a durat așa de mult pentru că, de fapt, am făcut și un research foarte, foarte avansat. Cum am făcut asta? Pe de o parte, ne-au pus la dispoziție experți din zona de echipamente medicale, din zona asta foarte tehnică de medical și, pe de altă parte, am făcut foarte multe vizite la spitale din Europa. Spitale din Belgia, Franța, Anglia, ca să vedem cum se desfășoară în alte părți actul medical, pe de o parte, și partea tehnică în ceea ce privește funcționalitatea unui spital.

Ce e cel mai complicat când proiectezi un spital, spre deosebire de orice altă clădire?

Pe de o parte, funcțiunea în sine este una complexă, pentru că pune laolaltă foarte multe departamente, ceea ce presupune coordonarea specialităților, mai ales din punctul acesta de vedere este complexă. Dar, odată cu experiența, lucrul astea se învață și devin din ce în ce mai la îndemână pentru noi, cei care facem proiecte de spitale.

Cred că astăzi cel mai greu este atunci când în zona noastră de research găsim niște soluții care sunt poate mai noi și le propunem unor persoane sau medii care sunt un pic rezistente la schimbare. Aici întâmpinăm uneori greutăți.

În același timp, să zic așa, o greutate astăzi este această lipsă de experiență în zona de medical, mai ales în zona instituțiilor. Ai instituții cu care vor să dezvolte, să construiască spitale, dar care nu au neapărat echipe cu experiență. Și atunci le este foarte greu inclusiv să poarte un dialog sau să dea niște teme clare, niște direcții clare.

Și iarăși o lipsă foarte mare este cea bugetelor de proiectare. Adică sunt foarte des estimate lucrările de proiectare în medical, asemănător cu proiectarea pentru programe mai puțin complexe și atunci este destul de greu să acoperi cheltuielile unei echipe mari cu diverși specialiști. 

Crezi că se poate face educație la scară mai largă în zona asta de înțelegere a ce presupune construcția unui spital? 

Sigur că da. Eu cred că deja se întâmplă. Adică sunt niște programe de management al spitalelor în care se țin astfel de cursuri sau de discuții. Dar cred că cel mai important este ca România să treacă prin realizarea unui număr mai mare de spitale, pentru că oamenii să se formeze pe „câmpul de luptă”, aș spune. Adică acolo unde chiar se întâmplă lucrurile, pe șantier. Cred că, de fapt, de aici vine această lipsă de experiență, pentru că astăzi în România nu sunt foarte multe spitale noi construite și atunci nu pot să spun că au unde să învețe practic, ceea ce se întâmplă când construiești, cum construiești un spital.

Tu de unde ai învățat cum se face? Cum ai căpătat experiență?

Experiența din în prima echipă cu care am lucrat și în care am învățat din greșeli. Adică a fost un proiect care a durat cinci ani și-mi aduc aminte că au fost dezbateri îndelungate legate de ce înseamnă fluxuri medicale și mai ales cum inserăm echipamentele medicale, cum se leagă la instalații toate aceste echipamente medicale. Am și greșit, am făcut foarte multe mock-up-uri, adică am folosit materiale diferite ca să vedem cum arată pe saloanele respective. Le-am testat, am învățat așa, din mers, din test în test și din multe greșeli. După care am continuat.

De când mă știu, proiectez și mă țin aproape de domeniul medical, fiind non-stop, zi de zi, cu urechile și cu mintea în acest domeniu în care înveți din toate direcțiile, înveți de la medici, înveți de la personalul medical, de la pacienți, înveți de la colegii de la specializări în construcții, în instalații. Și fiind permanent cu acest subiect în minte, cred că în fiecare zi văd câte ceva nou.

Ai o echipă dedicată proiectelor pe arhitectură medicală sau doar asta faceți?

În biroul nostru de proiectare, undeva la 90 la sută din proiecte sunt în zona de medical. Noi suntem un birou de proiectare de arhitectură, dar avem colaboratori pe celelalte specialități, avem o echipă cu care lucrăm în general pe proiectele noastre, adică nu pot să zic neapărat să schimbăm echipele atât de des de la un proiect la altul, lucru care este foarte bun pentru că s-au creat niște proceduri interne, s-a creat un stil de lucru, niște soluții pe care le aplicăm de la proiect, niște soluții pe care le îmbunătățim de la proiect la proiect și cred că este important lucrul acesta.

Iar pe lângă echipa clasică avem și un epidemiolog care ne sfătuiește și cu care putem dezbate în continuare ceea ce se întâmplă în zona aceasta de medical, dar adăugăm și alte tipuri de experți. Aș menționa, de exemplu, expert iluminat, expert signalistică, expert peisagistică în ultimele proiecte pe care le-am avut, pentru că am încercat să aducem natura în zona de medical. Am lucrat cu antropologi, cu sociologi, psihologi, adică încercăm să implicăm mai multe expertize în ideea asta de a acoperi cât mai multe din nevoile celor care utilizează spațiile respective și faptul că rulăm proiecte împreună deja de mult timp ne facilitează munca și timpul de lucru este mult mai scurt pe proiecte.

Uite pentru că ai spus de toate lucrurile astea despre lumină, peisagistică, nu pot să nu mă opresc la altceva. Vorbești mult despre umanizarea spitalelor. Chiar este posibilă?

Da, cred că a fost subiectul pe care l-am adus încă de la început în discuție. Mi-aduc aminte prima dată când am fost nevoită să mă gândesc la acel spital la Sibiu. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost „Ok. Dar eu cum mă simt acolo? Când mă duc la spital, ce se întâmplă acolo? Mi-e frică, dar cum fac să dispară toate temerile de acum?” Deci, umanizarea a fost încă de la început în zona asta de cercetare pe care pe care am adus o la nivel de medical, iar din ce în ce mai mult, cu cât avansam pe proiecte și mai adăugam proiecte și așa mai departe și discutând cu pacienți, uneori inclusiv cu pacienții care foloseau spațiile pe care le proiectam, mi-am dat seama cât de importantă este.

Astăzi vorbim foarte mult despre neuroștiință și despre felul în care funcționează creierul și cum anumite elemente din exterior influențează. Chiar este un termen nou care a apărut și în arhitectură, neuroarhitectură, adică felul în care folosim această aceste descoperiri în neuroștiință, ca să adresăm, să dimensiona sau să proiectăm spațiile în așa fel încât să-l ajutăm pe cel care le utilizează și să îi aducem și o stare de bine, mai ales în cazul pacientului.

Da, eu cred că se poate și sunt o grămadă de studii care arată chestia asta. Și de câte ori ne gândim noi înșine și tu poți să-ți pui întrebarea asta chiar acum, când mă duc într-un spațiu care este, nu știu, alb și un RMN îmi asurzește urechile, dar nu am niciun punct de reper în care să, nu știu, să-mi pierd mintea. O muzică, o imagine care să mă facă să deviez de la chestia asta; este chiar mai greu să fii pacient când îți lipsesc toate acestea.

Cum faceți să aplicați lucrurile astea concret? Adică ce funcționează cel mai bine în zona de umanizare?

Păi ne uitam pe de o parte la zona de culori. Sunt foarte multe layere, aș putea spune. Zona de culori am menționat-o prima pentru că este un layer pe care îl vede toată lumea și este ușor de înțeles, dar pe de altă parte ne uităm și la nevoi care sunt mai subtile.

De exemplu, faptul că am nevoie ca părintele să-mi fie aproape sau părintele să fie odihnit în perioada în care stă la spital pentru un copil, ceea ce înseamnă că-i punem un pat părintelui în zona de salon, sau că familia trebuie să se vadă din când în când, pentru ca familia respectivă să rămână unită pe perioada unei boli. Și atunci creăm niște spații unde se poate desfășura o vizită de familie, în care și frații și surorile pot să vină ca să se integreze inclusiv bunicii sau alte alți membri din familie, adică să rămână familia în centrul nevoii.

Ne uităm la foarte multe layere de umanizare. Cum spuneam mai devreme, partea de vegetal care vine și cu apropierea aceasta de natură și îți dă o stare de optimism și de serenitate.

Încercăm să aducem cât mai aproape câteodată, pentru că în medical nu se potrivește neapărat o plantă naturală în pământ, pentru că sunt anumite condiționări legate de imunitatea pacienților sau de boli care se pot transmite prin asta. Atunci venim cu simbolistica în acest sens sau cu vegetalul la fereastră. Adică sunt foarte, foarte multe layere pe care le putem aborda în ceea ce privește umanizarea, dar ele au ca scop final tocmai această idee de stare de bine pentru pacient și proiectarea într-un spațiu în care mă simt confortabil și care nu neapărat îmi este frică.

Foto: Oltin Dogaru

Citește și: Dr. Jona Yousif: „Estetica dentară înseamnă frumusețe plus funcționalitate” INTERVIU EXCLUSIV

Alex Karkhi, despre presiunea de a arăta întotdeauna perfect: „În social media suntem înconjurați de o perfecțiune de multe ori contrafăcută” INTERVIU EXCLUSIV