Subnutriţia: simptome şi tratament

Subnutriţia reprezintă deficitul în alimentaţie al caloriilor sau al unuia ori mai multor elemente nutritive.

Este, în general, considerată a fi un deficit de calorii (adică reducerea generală a consumului de alimente) sau de proteine. Deficitele de vitamine şi minerale sunt considerate de obicei boli separate.

Însă atunci când aportul de calorii este insuficient, de obicei există şi aport scăzut de vitamine şi minerale.

Recomandări

Intoleranţa alimentară: învaţă să o depistezi şi să o tratezi!

3 diferenţe fascinante între creierul bărbatului şi cel al femeii

În ţările dezvoltate, subnutriţia este mult mai rară decât supranutriţia (caracterizată prin consumul prea multor calorii, sau a unei cantităţi prea mari dintr-un anumit element nutritiv – vitamine, proteine, grăsimi, minerale, etc). Subnutriţia este întâlnită însă la persoanele foarte sărace, cel mai frecvent la cele fără domiciliu, precum şi la pacienţii cu boli psihiatrice.

De asemenea, indivizii foarte bolnavi devin uneori incapabili de a consuma suficiente alimente din cauza pierderii apetitului sau creşterii importante a necesităţilor de substanţe nutritive.

Aportul foarte scăzut de calorii conduce la apariţia unei boli numite marasm. Marasmul este întâlnit frecvent în ţările subdezvoltate. Apare de obicei la sugari şi la copiii foarte mici, care devin slabi şi deshidrataţi. Alăptarea la sân previne apariţia marasmului.

Cauze ale subnutriţiei

Subnutriţia poate fi cauzată de lipsa accesului la alimente, de boli care interferă cu aportul, metabolismul sau absorbţia elementelor nutritive, sau de creşterea marcată a necesarului de calorii.

Folosirea anumitor medicamente contribuie la apariţia subnutriţiei. Aceste medicamente reduc apetitul, unele provocând greaţă sau crescând metabolismul. De asemenea, anumite tipuri de medicamente interferă cu absorbţia intestinală a elementelor nutritive, cauzând malabsorbţie.

În cazul persoanelor vârstnice, există numeroşi factori care interacţionează şi conduc la subnutriţie. Consumul de alimente este scăzut, iar senzaţia de saţietate apare mai repede, după ingestia unei cantităţi mici de alimente.

Simptome şi semne

Cel mai evident simptom al deficitului caloric este scăderea conţinutului de grăsime a corpului (diminuarea stratului de ţesut adipos). Când nu sunt consumate suficiente calorii, organismul începe să degradeze propriile ţesuturi, folosindu-le pentru obţinerea de calorii. Pierderea ţesutului adipos este cel mai frecvent vizibilă iniţial la nivelul feţei: persoana este trasă la faţă, cu ochii înfundaţi în orbite.

Dacă deficitul caloric este sever, adulţii pot pierde până la jumătate din greutatea corporală, iar copiii chiar mai mult. Oasele devin proeminente, iar pielea devine subţire, uscată, rigidă, palidă şi rece. Părul se usucă, se rarefiază şi cade uşor. Când scăderea ponderală este determinată de o boală, starea avansată de subnutriţie este denumită caşexie.

Alte simptome includ oboseală, incapacitatea de menţinere a temperaturii corporale, pierderea apetitului, diaree, iritabilitate şi apatie, care uneori evoluează până la absenţa reacţiilor la stimulii din jur.

În cazul copiilor cu subnutriţie severă, dezvoltarea comportamentală este mult redusă, iar uneori apare retardul mintal. Numărul anumitor tipuri de celule sanguine scade, situaţia fiind simililară cu cea întâlnită la persoanele care suferă de SIDA.

Diagnostic şi tratament

Medicii pot stabili deobicei diagnosticul de subnutriţie pe baza aspectului persoanei. Prin analize sanguine se măsoară nivelul albuminei, care scade la cei care nu consumă suficiente proteine. Pentru a stabili efectele subnutriţiei se efectuează un examen fizic, radiografii şi diferite analize de sânge.

La majoritatea persoanelor, tratamentul presupune creşterea treptată a numărului de calorii consumate. Ingestia mai multor mese pe zi, bogate în elemente nutritive, aduce cele mai mari beneficii. În cazul persoanelor care au suferit de înfometare, diferitele tipuri de alimente sunt introduse cu prudenţă.

Metode de alimentaţie:

Uneori, elementele nutritive nu se pot introduce pe cale orală. În aceste cazuri, acestea se pot administra printr-un tub introdus în tractul digestiv sau printr-un cateter venos (alimentaţie intravenoasă).

Alimentaţia prin tub se poate folosi la persoanele cărora tractul digestiv funcţionează normal, însă care nu pot să mănânce suficient de mult pentru a-şi acoperi necesităţile nutriţionale (cum sunt pacienţii cu arsuri severe) sau care nu pot înghiţi (cum sunt cei care au suferit un accident vascular-cerebral).

Alimentaţia intravenoasă se foloseşte atunci când tractul digestiv nu poate absorbi în mod adecvat elementele nutritive, sau când trebuie menţinut repausul alimentar digestiv. Alimentele administrate intravenos pot acoperi o parte din necesităţile nutriţionale ale individului sau pot satisface integral necesarul nutritiv.