Viaţa de farmacist pe timp de pandemie. Elena: „Am văzut atâtea priviri disperate, încât ne-am încărcat cu tot ce e mai rău” (II)

„Relaxarea” de după 15 mai este privită de farmacişti ca o ruletă rusească.

Dacă ai noroc ca oamenii care intră în farmacie să poarte în continuare mască şi să aibă mâinile igienizate, scapi. 

Dacă nu, într-o clipă de neatenţie, ajungi o cifră într-o statistică: infectat, vindecat, stare gravă sau deces. 

Recomandări

Viaţa de farmacist pe timp de pandemie. Paula: „Oamenii ţipau la noi pentru că nu voiam…

Psihologia mulţimilor: studiu de caz – panica indusă de noul coronavirus

Cum ţi-e norocul…

În cele aproape 2 luni care s-au scurs de la instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României ca urmare a pandemiei de coronavirus, farmaciile s-au confruntat cu valuri de oameni panicaţi şi dezamăgiţi că nu mai găsesc măşti, geluri dezinfectante sau chiar banalul spirt.

La scurt timp au urmat „asediile” asupra rafturilor de vitamina C, paracetamol şi alte medicamente presupus eficiente împotriva COVID-19, dar vitale pentru pacienţii cu boli autoimune, cum este cazul Plaquenil.

Deşi au fost expuşi zilnic riscului de infectare, cel puţin în prima parte a perioadei de criză, farmaciştii sunt consideraţi în continuare simpli „vânzători” sau o „linie întâi” atât de subţire, încât nimeni nu o observă.

În ciuda dificultăţilor şi a lipsei de respect de care mulţi dintre români dau dovadă, farmaciştii continuă să vină la muncă, în slujba noastră, pentru a-şi „exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate”, aşa cum au rostit la finalul celor 5 ani de studiu.

Astăzi vă prezentăm mărturia Elenei, farmacistă, care povesteşte cum au stat lucrurile în această perioadă în farmacia unde profesează, dar expune şi nemulţumirile faţă de un sistem care întoarce privirea atunci când îi este cerută socoteala.

„Cu o zi înainte să înceapă nebunia, habar nu aveam ce va urma…

Au început să curgă mesaje de la prieteni, pe diverse grupuri, lumea se agita. Mă întrebau dacă am măşti, dezinfectant şi tot felul de medicamente şi suplimente alimentare care circulau pe internet sub titulatura de „am auzit de la cineva care lucrează la spitalul X că asta e schema de tratament pentru COVID-19”.

Când am ajuns la farmacie, am fost şocată să văd cât de aglomerat putea să fie. Colegele mele nu apucaseră să bea o gură de apă în ziua aia. Toată lumea făcea provizii. Nu mai era nicio formă de vitamina C. Se zvoneau multe, că se vor închide oraşele, că nu mai avem voie să circulăm.

„Aveţi măşti? Aveţi gel dezinfectant? Aveţi vitamina C?” Şi, bineînţeles, începuse criza de Euthyrox. Începuse şi panica pentru Plaquenil. Aşa că, după ce toată lumea îşi făcuse provizii cu câteva zile înainte, urmau zilele când se intra în farmacie şi se suna pentru nişte produse pe care nu le-am mai văzut mult timp.

Situaţia devenea şi mai complicată pentru că nu aveam măşti sau gel dezinfectant nici măcar pentru noi. Nu se mai găsea clor nici la magazin. Ne dezinfectam pe mâini cu alcool sanitar. Nu aveam paravan de plexiglass, deşi îl aşteptam în fiecare zi. Abia după 2 săptămâni am primit un plexiglass care nu se închidea etanş, câteva măşti, mănuşi. 

Lumea circula liberă, în lipsa oricărui mijloc de protecţie atât pentru ei, cât şi pentru noi. Când s-a dat prima ordonanţă, era deja prea târziu şi era prea blândă.

Eu am petrecut această perioadă singură în casă. Pe părinţi nu i-am mai văzut de la sfârşitul lunii februarie, cu prietenii nu m-am văzut. Mă întreb totuşi cum e sentimentul de a merge de la serviciu, acasă, la copii, la părinţi, să te simţi vinovat că îi pui în pericol zi de zi şi nu poţi să faci nimic.

Asta înseamnă să fii pe de o parte linia întâi, o linie întâi atât de subţire, încât să nu o observe nimeni, nicio autoritate. Aceleaşi autorităţi care, gândindu-se cum să scadă interacţiunea umană, au stabilit că medicii pot să transmită reţetele online şi pacientul poate să vină doar să ia medicamentele. O idee foarte bună, recunosc, a ajutat cumva. Nu e ca şi cum până acum medicii de familie nu prescriau antibiotic fără antibiogramă prin telefon. Dar în context pandemic se acceptă să aibă o fotografie a reţetei, ca să nu mai zic că cel mai probabil, tot în context pandemic, pentru acea conversaţie telefonică ei îşi înregistrau o consultaţie care era plătită.

Şi uite aşa apare o ordonanţă de urgenţă prin care medicii de familie, categorisiţi ca fiind linia întâi, vor primi, din bani UE, un spor de 2.500 de lei/lună, brut. Nu generalizez, nu zic că n-or fi fost şi medici de familie care să meargă la cabinet în perioada asta, dar consider că pentru noi e cea mai dureroasă palmă pe care putea să ne-o dea Statul.

În faţa noastră au venit oameni care au tuşit, au scuipat pe bani înainte să ne plătească, şi totuşi se pare că am fost departe de această linie întâi. Am îndurat replici urâte din partea lor, am mers acasă cu teamă în fiecare zi, iar Statul ne-a omis şi de această dată.

Pe 7 mai, preşedintele Colegiului Farmaciştilor din Bucureşti a făcut o sesizare către Camera Deputaţilor, aşteptăm un răspuns, dar totuşi rămânem dezamăgiţi şi umiliţi în continuare, aceiaşi „vânzători” cum ne-a numit doamna primar, care apoi, după ce a primit observaţie, şi-a cerut scuze, aceiaşi „profesionişti în domeniul sănătăţii” care am fost dintotdeauna, unii cu mai multă experienţă, alţii cu mai puţină, dar mereu la dispoziţia tuturor.

Şi, după toate astea, mă gândesc cu groază la perioada de după 15 mai, când vom fi din nou în linia întâi, jucând ruleta rusească cu COVID-19. Treaba asta ne-a schimbat vieţile tuturor, fizic, moral, psihic.

Am văzut atâtea priviri disperate, supărate, îngrijorate, dezamăgite, încât ne-am încărcat cu tot ce e mai rău.

În anumite lanţuri farmaceutice s-a instituit şomajul tehnic. La noi nu e aşa grav, ni se dau concedii de odihnă. Suntem conştienţi că sunt unele categorii sociale care nu mai au locuri de muncă, dar asta nu înseamnă că suntem bine sau fericiţi.

Atât de mult înţelege societatea expunerea pe care o avem: oamenii nu vor să înţeleagă că nu pot intra mai mult de două persoane în acelaşi timp. În timp ce la supermarket aşteaptă la coadă cu orele, la farmacie ne privesc ca pe nişte ciudaţi şi ne aruncă replici urâte.

E trist, dureros şi strigător la cer. Am jurat şi noi într-un glas, după 5 ani de şcoală, „Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate!”, o demnitate pe care societatea ne-o calcă în picioare în fiecare zi, o demnitate pe care se pare că vor să ne-o ia, căci, în definitiv, rămânem nişte cifre în nişte statistici.

Cât despre colegii medici din spitale… ei merită tot respectul, merită mai mult decât ar putea vreodată Statul ăsta să le ofere.”