Barbara

Străin, necredincios, necivilizat, barbar

Corespondentul feminin al numelui latin Barbarus, Barbara a fost folosit cu precădere în epoca imperială. Ambele nume îşi au originile în termenul “barbarus” care se traduce prin cuvântul “străin”.

În limba greacă, „barbaros” însemna „bâlbâit”, „bâlbâială”, aşa fiind cei care vorbeau o limbă neînţeleasă de greci.

După apariţia creştinismului, “barbarus” a fost uzitat cu sensul „necrştin”, „necredincios”.

În România numele Barbara a ajuns pe filieră slavă, sub diverse forme Varvara, Varvoara, Farvara, Varva, Varvaruca, Varuca.

În Europa este cunscut cultul sfintei Barbara, una dintre cele 4 mari martire fecioare ale creştinismului. În credinţa populară, Sfânta Barbara era considerată apărătoare împotriva fulgerelor, patroană a artileriei, protectoare a femeilor pe care avea puterea să le scape de boli.

La romani, exista şi o sărbătoare veche populară denumită “Barbura” în timpul căreia mamele obişnuiau să-şi „îmbarbureze” copiii pentru a-i feri de „bubat” (vărsat de vânt).

În religia greco-catolică, dar şi în calendarul ortodox, sfânta mucenică Varvara sau Barbara este cinstită pe data de 4 decembrie.