Istoricul Pliniu cel Bătrân a dat sens numelui Cezar prin referinţa la obiceiul de tăiere a pântecului mamei, la naşterea împăratului.
În expresia „Caeso matris utero”, numele capătă sensul „divinitate”, „cu plete”, „coamă”.
Forma de Caisar a fost purtată, la începuturi, de către pretorul Sextus Iulius Caisar. Apoi, de către fiul adoptiv al dictatorului Caius Octavius – mai târziu împăratul Caius Iulius Caesar Octavius Augustus, numele fiind ulterior preluat de descendenţii casei Claudia – de la Tiberiu la Neri, titlu distinctiv pentru conducători.
Însă, în timp, termenul a devenit unul medical – “cezariană”.
O altă ipoteză susţine că Caesar, la genitiv Caesaris, este de origine etruscă şi are la bază numele comun „caisar” – „divinitate”, fiind o denumire gentilică.
În perioada împăratului Adrian, termenul primeşte sensul comun de împărat.
Deşi foarte răspândit, numele Cezar nu are semnificaţie creştină decât în cadrul bisericii orientale.
Numele Cezar, dar mai ales purtătorii lui, au reprezentat adevărate surse de inspiraţie pentru scriitori remarcabili, cum ar fi Shakespeare – tragedia “Iulius Cezar”, Corneille – tragedia “Moartea lui Pompei”, Voltaire – tragedia “Moartea lui Cezar” sau G.B. Shaw – drama “Cezar şi Cleopatra”.
Sfântul Cezarie, medicul şi fratele Sfântului Grigorie Nazians, este pomenti de biserica răsăriteană pe 7 octombrie.