A fi homosexual nu înseamnă să fii bolnav!

Homosexualitatea nu este o boală, aşa cum este percepută acum de o bună parte din societate. Nu este o formă de tulburare sexuală şi nici un blestem, aşa cum consideră unii dintre părinţii celor încadraţi în categoria LGBT sau feţele bisericeşti. Potrivit Manualului de Diagnostic şi Clasificare statistică a Tulburărilor Mintale DSM-5, homosexualitatea nu se regăseşte în niciuna dintre categoriile care definesc tulburările sexuale sau de sexualitate.

Pentru ca oamenii să înţeleagă ce înseamnă, de fapt, o boală cu adevărat din perspectiva psihică, am apelat la ajutorul psihoterapeutului Constantin Cornea, care a expus o clasificare exhaustivă a acestor tulburări de natură sexuală, aşa cum sunt ele definite în manualele de specialitate. Astfel, oamenii poate nu vor mai discrimina comunitatea LGBT din astfel de considerente.

Citeşte şi: Dragostea între persoane de acelaşi sex: de ce sunt românii atât de reticenţi faţă de comunitatea LGBT

Recomandări

Interviu EXCLUSIV cu o persoană din comunitatea LGBT: „Noua generaţie ne cunoaşte aşa cum suntem noi:…

Dragostea între persoane de acelaşi sex: de ce sunt românii atât de reticenţi faţă de comunitatea…

Tulburări sexuale şi de sexualitate

Tulburările sexuale sau de sexualitate sunt împărţite, în DSM 5 ( Manualul de Diagnostic şi Clasificare statistică a Tulburărilor Mintale), în trei categorii:

1. Disfuncţii sexuale

Este vorba despre libidoul scăzut, ce poate caracteriza pe ambii parteneri. Tulburările dorinţei sexuale pot conţine: tulburare hipoactivă (deficienţa sau absenţa fanteziilor sexuale) şi tulburare prin aversiune sexuală (aversiune sau evitarea actului sexual). Aceste disfuncţii pot constitui mecanisme de apărare pentru a proteja individul de anumite frici, temeri sau traume. De asemenea, în această categorie se mai includ:

• Tulburări ale excitaţiei sexuale. Acestea sunt: tulburarea excitaţiei feminine şi tulburarea erectilă masculină. La femeie, tulburarea de excitaţie se manifestă prin incapacitatea de a obţine sau menţine o lubrifiere. La bărbat se manifestă prin incapacitatea de a atinge sau menţine o erecţie.
• Tulburările orgasmice. La femeie se manifestă prin întârzierea sau absenţa recurentă sau persistentă a orgasmului. Studiile vorbesc despre o incidenţă de 35%. La bărbat, tulburarea se manifestă prin realizarea cu greutate sau lipsa ejaculării.
• Ejacularea prematură. Studiile vorbesc despre o incidenţă de 25% şi despre faptul că este mai des întâlnită această problemă la bărbaţii tineri.
• Tulburările prin durere sexuală: vaginismul (o contractură musculară involuntară a unei părţi a vaginului ce produce durere) sau dispareunia ( durerea genitală ce se manifestă în timpul sau după terminarea actului sexual – în cazul bărbaţilor, putem vorbi de coit dureros ce poate avea o cauză organică).

2. Tulburarea identităţii de gen

Identitatea de gen, reprezintă un construct intern prin care o persoană îşi poate defini genul. Fiecare persoană în parte poate avea propria trăire interioară în acest sens, putându-şi dori să fie percepută şi recunoscută de cei din jur ca: femeie, bărbat sau queer. Senzaţia de nemulţumire faţă de propriul sex biologic se numeşte disforie de gen. Din criteriile ce pot indica tulburarea de gen, putem aminti de:

– dezgust sau disconfort faţă de propriul organ sexual
– preocuparea pentru ascunderea, modificarea sau eliminarea caracterelor sexuale primare şi secundare
– afirmarea repetată a dorinţei de a fi considerat de ceilalţi celălalt sex

Citeşte şi: Interviu EXCLUSIV cu o persoană din comunitatea LGBT: „Noua generaţie ne cunoaşte aşa cum suntem noi: oameni! Fără culoare, fără discriminare!”

Tulburarea de gen poate fi determinată de factori biologici – hormonali – sau psihosociali – absenţa sau lipsa de încurajare în descoperirea propriei identităţi sexuale sau încurajarea în a se comporta precum părintele de acelaşi sex. Abuzul sexual poate fi, de asemenea, un factor predispozant.

3. Parafiliile

Această categorie se referă la tulburările cauzate de fantezii, impulsuri, practici sexuale bizare, deviante, neobişnuite. În trecut erau denumite perversiuni, dar, odată cu ediţia IV a DSM, se sugerează folosirea termenului de parafilie pentru a se evita judecata prin definiţie a acestora. Conform studiilor, acestea sunt mai frecvente la bărbaţi decât la femei şi pot avea la bază anumite cauze, cum ar fi abuzul în copilărie, putând consta în:

• Exhibiţionism – expunerea organelor genitale în public. Persoana respectivă doreşte să şocheze sexul opus, este mai des întâlnită la bărbaţi şi de cele mai multe ori gestul este însoţit de sentimente de vinovăţie.
• Fetişism – constă în dorinţa de a folosi un obiect inanimat, cum ar fi: o parte nongenitală a corpului, un obiect de lenjerie intimă, un pantof pentru a realiza excitarea sexuală.
• Frotteurism – constă în frecarea organului genital de sexul opus pentru realizarea excitaţiei şi a orgasmului. Gestul se produce în locuri aglomerate, cum ar fi mijloacele de transport.
• Pedofilie – este activitatea sexuală cu copii sub vârsta de 13 ani. În 90% din cazuri este de natură heterosexuală, iar în 10% din cazuri este de natură homosexuală.
• Sadismul sexual – este plăcerea sexuală rezultată din cauzarea de suferinţe fizice sau mintale unei alte persoane. Denumirea vine de la Marchizul de Sade, celebru pentru activitatea sa sexuală, violentă.
• Masochismul sexual – este plăcerea sexuală obţinută în urma abuzului fizic sau mental.
• Voyeurism – este excitaţia produsă prin privirea sau ascultarea unor acte sexuale ale altor persoane.
• Fetişismul transvestic – constă în îmbrăcarea în hainele sexului opus.

Homosexualitatea nu mai este considerată tulburare mintală din 1987

În anii 1950-1960, „tratamentul” homosexualităţii era unul de-a dreptul şocant. Acesta implica expunerea unor fotografii cu bărbaţi dezbrăcaţi şi aplicarea de electroşocuri sau administrarea de vomitive care să stârnească dezgustul „pacienţilor” la văzul acelor imagini. Inutil să spunem că astfel de terapii degradante şi de-a dreptul barbare s-au dovedit a fi complet ineficiente. 

Listată pentru prima dată ca tulburare mintală în 1968, în Manualul de Diagnostic şi Clasificare statistică a Tulburărilor Mintale DSM-2, homosexualitatea a fost, de-a lungul secolului al XIX-lea, văzută ca o „ruşine” şi, ulterior, transformată într-o tulburare mintală, dată fiind apropierea majorităţii membrilor Asociaţiei Americane de Psihiatrie (AAP) – cei care întocmeau acest manual – de mediul religios. 

În 1973, această asociaţie a solicitat membrilor săi să decidă, în urma unui vot, dacă homosexualitatea este sau nu o tulburare mintală – 5.854 de psihiatri au votat ca homosexualitatea să fie înlăturată din DSM, iar 3.810 au votat ca aceasta să rămână în continuare încadrată în categoria tulburărilor mintale. În consecinţă, AAP a decis înlăturarea homosexualităţii din DSM şi, ironic, înlocuirea acesteia în DSM-3 cu termenul de „tulburare de orientare sexuală”, semn că dogmele religioase erau încă la putere. Abia în 1987 homosexualitatea, sub noua sa denumire, a fost exclusă complet din DSM-4, potrivit psychologytoday.com.

Aşadar, la mai bine de 30 de ani de la acest moment, oamenii încă mai consideră că homosexualitatea este, în mod eronat, o boală mintală. 

Ce este, aşadar, homosexualitatea?

„Dacă nu e tulburare mintală, atunci ce este?” s-ar putea întreba, pe bună dreptate, unele persoane. Pentru a afla răspunsul la această întrebare, oamenii ar trebui, la rândul lor, să se întrebe ce este heterosexualitatea. Dacă în cazul heterosexualităţii majoritatea oamenilor pot afirma, fără echivoc, că este o stare cu care te naşti, de ce nu ar fi valabil acelaşi răspuns şi în cazul homosexualităţii? 

La fel ca heterosexualitatea, homosexualitatea îşi arată „sâmburii” încă de la vârste fragede, uneori chiar până la vârsta de 10 ani, dar capătă amploare în adolescenţă, când apar instinctele sexuale, ca urmare a maturizării organelor genitale. Aşadar, ipoteza conform căreia homosexualitatea este o alegere a persoanei în cauză este falsă, la fel cum nici heterosexualitatea nu este o opţiune, ci o stare biologică.  

Mai mult, studiile din ultimii 20 de ani au indicat că există chiar o componentă chimică sau genetică ce ar putea influenţa preferinţele sexuale ale unei persoane. De exemplu, o cercetare publicată în 2017 în New Scientist arăta că activitatea a două gene – SLITRK6 şi TSHR – poate fi implicată în dezvoltarea preferinţelor sexuale, încă din stadiul embrionar. În mediul intrauterin, prin intermediul placentei, fetusul poate fi expus la o cantitate mai mare de estrogen sau testosteron, în funcţie de nivelul hormonal al gravidei, ceea ce, de asemenea, poate influenţa tendinţa spre a fi mai feminin sau mai masculin. 

De asemenea, mai arată studiul, anumite boli autoimune, precum boala Graves, pot afecta echilibrul hormonal la nivelul tiroidei, ceea ce poate influenţa atracţia persoanelor afectate faţă de sexul opus. Desigur, asta nu înseamnă că orice persoană cu boala Graves va fi homosexuală sau lesbiană.

Să descoperi „cauza” homosexualităţii este ca şi când ai căuta acul în carul cu fân, opinează cercetătorii. De altfel, homosexualitatea nu este specific umană, această trăsătură fiind observată la peste 1.500 de specii animale. 

Având în vedere că cercetările asidue, desfăşurate pe zeci de ani, au dus la descoperirea unor gene cu roluri până acum complet necunoscute, cum este cazul genei obezităţii (FTO), al genei antiîmbătrânire (SERPINE1) sau al genelor cancerului (BRCA1 şi BRCA 2 – asociate cancerului mamar şi ovarian în cazul femeilor, precum şi cancerului pancreatic şi de prostată, în cazul bărbaţilor, dar şi PTEN, ale cărei mutaţii sunt asociate cu cancerul mamar, tiroidal sau endometrial), este o utopie să credem că gena homosexualităţii va fi pe deplin identificată în scurt timp, fiind necesare studii de amploare şi de lungă durată. 

Totuşi, aceste mici descoperiri vin în sprijinul afirmaţiei conform căreia orientarea sexuală nu este o opţiune, un rezultat al stilului de viaţă, ci o condiţie cu care ne naştem, un complex de factori genetici şi chimici care urmează să fie descoperiţi în viitor.