STUDIU. Neuroștiința poate explica depresia

Depresia sau tulburarea depresivă majoră (MDD – Major Depressive Disorder) este o afecțiune psihiatrică caracterizată printre altele prin risc de sinucidere, izolare socială, probleme economice. Cercetătorii au examinat aspecte psihobiologice ale depresiei și au adus mai multe lămuriri.

Un diagnostic de tulburarea depresivă majoră are la bază o tulburare persistentă a dispoziției (tristețe și/sau la copii, iritabilitate) sau o pierdere a interesului sau a plăcerii în aproape toate activitățile, precum și tulburări de somn, vinovăție, pierderea energiei, tulburări de concentrare, modificarea apetitului, agitație sau întârziere psihomotorie și înclinație suicidară.

În plus, atât tulburarea depresivă majoră, cât și simptomele sale individuale apar adesea împreună cu alte tulburări psihiatrice; ele se manifestă, de asemenea, diferit atât în etapele de dezvoltare, cât și între bărbați și femei.

Recomandări

Alimentul plin de fier și vitamina B care poate preveni depresia. E rareori consumat de români,…

Dieta ketogenică: cauzează sau previne depresia?

În încercarea de a aborda această problemă, cercetătorii au început să examineze aspectele psihobiologice ale tulburării depresive majore. De exemplu, aceștia au încercat să deconstruiască depresia de-a lungul dimensiunilor psihopatologice, cum ar fi anhedonia (imposibilitatea de a simți plăcere) sau apariția sentimentelor negative.

Alte studii au documentat caracteristici comune între tulburarea depresivă majoră și alte tulburări asociate cum ar fi schizofrenia. Cercetătorii au caracterizat, de asemenea, tulburările cognitive asociate cu depresia.

Neuroimagistica și depresia

Studiile de neuroimagistică au documentat caracteristicile neuronale structurale și funcționale esențiale pentru patogeneza tulburării depresive majore. Aceste studii au demonstrat că anomaliile neuronale care implică mai multe regiuni ale creierului, legate structural și funcțional, stau la baza tulburărilor în funcționarea cognitivă.

Cu toate acestea, cercetătorii au început să examineze în mod explicit natura relației dintre markerii clinici și ai rețelei neuronale a tulburării depresive majore în diferite momente ale acesteia: în timpul debutului și evoluției tulburării și să utilizeze caracteristicile neuronale pentru a prezice rezultatul tratamentului.

Cercetătorii care utilizează imagistica prin rezonanță magnetică structurală au raportat anomalii în anumite regiuni ale creierului la persoanele deprimate. Folosind instrumente precum volumetria manuală, morfometria pe bază de voxel și grosimea corticală, cercetătorii au documentat diferențe în structura neuronală între indivizii cu depresie și cei fără.

Meta-analizele care au reunit date structurale de neuroimagistică la indivizii depresivi au identificat în mod constant reduceri volumetrice focale ale materiei cenușii în cortexul cingulat anterior rostral, hipocamp, striatul și  ganglionii bazali, subregiuni ale cortexului prefrontal și amigdalei.

Volum mai mare de substanță cenușie în amigdala bilaterală și hipocamp a fost găsit la rudele de gradul I ale pacienților cu tulburara depresivă majoră, sugerând un mecanism de risc pentru dezvoltarea acestei afecțiuni. Cea mai relevată constatare structurală dependentă de stare este reducerea volumului hipocampului.

Prin conexiuni inhibitorii cu alte structuri subcorticale, hipocampul este implicat în evaluarea și reglarea stresului și în generarea emoției. Într-adevăr, cercetătorii au demonstrat că reducerile de substanță cenușie în volumul hipocampului sunt asociate cu un număr crescut de episoade depresive.

Aceste anomalii ale substanței cenușii în regiunile prefrontale și subcorticale ale creierului pot fi asociate cu anomalii în tracturile de substanță albă care leagă aceste regiuni. Hiperintensitățile substanței albe, zonele cu intensitate crescută a semnalului pe imaginile RMN T2 care pot indica modificări neuropatologice în tractul substanței albe, s-au dovedit a fi mai frecvente la persoanele deprimate decât la persoanele sănătoase.

Aceste anomalii anatomice sunt însă puțin înțelese și pot fi confundate cu anomalii vasculare, în special în depresia târzie a vieții. Este dificil de distins, totuși, dacă diferențele de intensitate a semnalului reflectă modificări ale mielinei, densitate redusă a axonilor sau un proces complet diferit legat de diferențele regionale în vascularizare.

RMN-ul funcțional generează date privind magnitudinea activării creierului în anumite regiuni, indexate prin nivelurile de hemoglobină oxigenată. Cercetătorii care folosesc RMN au documentat anomaliile în activarea regională a creierului în tulburarea depresivă majoră ca răspuns la o varietate de stimuli emoționali și cognitivi, sugerând că depresia este asociată cu disfuncții în reglarea emoțiilor.

În plus, s-a descoperit că zonele frontale ale creierului prezintă atât subactivare, cât și supraactivare în timpul provocărilor cognitiv-emoționale.

În concluzie, majoritatea studiilor au găsit efecte de normalizare asupra activării neuronale ca răspuns la stimulii emoționali în urma tratamentului antidepresiv.

Depresia și terapia

Deși psihoterapia este o intervenție de bază pentru depresie, relativ puține studii au examinat efectele psihoterapiei structurate asupra funcției neuronale. Un studiu a constatat că indivizii depresivi cu reactivitate scăzută susținută la stimulii emoționali și reactivitate ridicată în amigdală au prezentat cea mai puternică îmbunătățire după 16 săptămâni de terapie cognitiv-comportamentală.

Beneficiile neuronale ale psihoterapiei par să fie susținute chiar și dincolo de faza acută a tratamentului. Pacienții depresivi care au avut o activare crescută în hipocampul/amigdala anterioară stângă, înainte de tratamentul cu psihoterapie psihodinamică (psihoterapie analitică sau psihanaliză), au prezentat o reducere a activării în aceste zone după 15 luni de tratament, care a fost asociată cu ameliorarea simptomelor depresive.

În cele din urmă, sunt necesare studii aprofundate pentru a examina mai explicit natura relației dintre depresie și descoperirile neuroimagistice, pentru a identifica neurobiomarkeri în vederea găsirii unor strategii de tratament raționale la indivizii cu risc de a dezvolta depresie și pentru a elucida mecanismele care contribuie la debutul bolii.

Prin astfel de investigații, ar trebui să fim mai capabili să clarificăm complexitatea depresiei pentru a diagnostica mai precis și a trata mai eficient persoanele depresive. Având în vedere costurile enorme ale tulburării depresive majore și efectele modeste ale intervențiilor actuale pentru depresie, este imperativ să dezvoltăm o conceptualizare neuronală mai cuprinzătoare și integratoare a acestei tulburări debilitante.