Cum te porți în relații dacă ai fost neglijat în copilărie? | Pastila de psiho

Ai fost neglijat în copilărie? Colega noastră, Bianca Poptean, psiholog, spune că neglijarea emoțională din copilărie are repercusiuni asupra vieții noastre de adult, mai ales în relațiile de iubire. Citește afirmațiile de mai jos și vezi dacă te regăsești în ele. 

Ți-e teamă să-ți arăți sentimentele! Acest comportament provine din faptul că, în copilărie, ți-au fost rănite sentimentele, ai suferit în primele tale relații, fiind neglijat. Un copil are nevoie să fie văzut, auzit, să se simtă important. Dacă părintele sau cel care îl îngrijește nu-i împlinește aceste nevoi, copilul se va transforma într-un adult ce se disociază de sentimente, fiindu-i teamă să vorbească despre ceea ce simte.

Îți ignori nevoile și nu știi cum să ceri să-ți fie îndeplinite! Pentru că, neglijat fiind, părinții tăi nu ți-au putut vedea nevoile, ai ajuns și tu să le ignori. Chiar să uiți că ai așa ceva. Și acum, la maturitate, îți vine foarte greu să îți identifici nevoile. Poți crede, în mod nerealist, că tu nu ai nevoi, tocmai pentru că ți-ai îndreptat atenția către nevoile celorlalți. Ori, într-o astfel de situație, cum ai putea să ceri partenerului să îți îndeplinească nevoile?

Recomandări

Ce vrea un bărbat de la o femeie? | Pastila de psiho

Ce vrea o femeie de la un bărbat? | Pastila de psiho by CSID.ro

Te simți dependent de partener. Această dependență vine din faptul că ai impresia că nu ești îndeajuns de bun, că nu te poți descurca de unul singur. Și se întâmplă acest lucru pentru că atunci când părintele își neglijează copilul, primul mecanism de apărare ce ia naștere în mintea copilului este acela că nu e el, copilul, îndeajuns de bun.

Crezi că nu ești demn de a fi iubit și ți-e temă că vei fi părăsit. Această stimă de sine și imagine de sine scăzute au legătură cu neglijența prin același mecanism de apărare explicat mai sus. Nu crezi că ești îndeajuns de bun ca părintele tău să aibă grijă de tine. Dacă ai crede că părintele nu e îndeajuns de bun, asta ți-ar pune la îndoială supraviețuirea.

Te lupți cu diverse adicții. Adicțiile și dependențele apar ca un sprijin exterior pentru a putea traversa suferința, ca un mecanism care, în esență, spune același lucru: că nu ne putem descurca singuri, că nu suntem îndeajuns de buni.

Izbucnești atunci când nu îți sunt validate emoțiile. Copilul interior, acea parte vulnerabilă din tine care se simte nedorit, neiubit, nevalidat, se frustrează și iese la lumină de fiecare dată când apare un trigger ce îți reamintește aceste lucruri.

Te simți adesea singur și deconectat. Izolarea și disocierea sunt și ele mecansime de apărare ce apar atunci când copilul se simte ignorat, neiubit și nevalidat.

Spune-ne, tu te te-ai regăsit în vreuna dintre aceste afirmații?