Pastila de Psiho: atașamentul sigur și atașamentul evitant

Atașamentul sigur și atașamentul evitant sunt cel mai des întâlnite stiluri de atașament. Colega noastră Bianca Poptean, consilier de dezvoltare personală, ne-a explicat ce sunt stilurile de atașament și ce presupun acestea.

Cum aflăm stilul de atașament

Pentru copii, Infant Strânge situation sau “Situația nefamiliară” este standardul de aur al stabilirii categoriei de atașament, fiind experimentul inițial de la care a plecat categorisirea acestor stiluri.

Practic, comportamentul copilului în această situație rezumă felul în care s-au purtat îngrijitorii lui cu el, în primul lui an de viață. Pe scurt, într-o camera cu multe jucării adaptate vârstei este adus un bebeluș de un an, un an și jumătate împreună cu mama. Are loc episodul de separare, apoi întoarcerea mamei În funcție de răspunsul copilului la Întoarcerea mamei, cercetătorii au stabilit stilurile de atașament: atașament sigur și atașament nesigur cu cele 3 subcategorii: evitant, anxios și dezorganizat.

Recomandări

Ce este teoria atașamentului și cum te ajută în practică – Pastila de Psihologie

Ai atașament evitant? Iată cum te comporți

Atașamentul sigur

Cercetătorii spun că în SUA aproximativ 60% din populație are atașament sigur. Însă, în România, unde nu sunt încă astfel de studii nu știm câte persoane au cu adevărat atașament sigur.  Este posibil, din cauza tipului de parenting din comunism, că la noi să existe un procent mai mic de persoane cu acest tipar de atașament.

Gândiți-va că în uter bebelușul are toate nevoile împlinite. iar după naștere, se trezește cu senzațîi precum foame, frig pe care nu le-a experimentat și care îi cauzează suferință. El acum depinde de mama (sau alt îngrijitor) să îi decodifice plansul. Dacă mama aude plansul, înțelege nevoia din spatele comportamentului și o împlinește, copilul înțelege că este văzut, auzit, alinat și protejat. Deci se simte valoros, important, se simte în siguranță, iar lumea e un loc frumos! În cazul situației nefamiliare, la întoarcerea mamei, bebelușul merge să fie alinat, își ia ce are nevoie (alinare, sentimentul de siguranță), apoi pleacă din nou să descopere, să se joace.

Un copil cu atașament sigur va ști să își exprime nevoile, va fi deschis către feedback, va avea prieteni și abilități sociale. Se va transformă într-un tânăr și un adult încrezător în propriile puteri, care va lupta pentru drepturile lui, care va ști să se conecteze cu ceilalți, nu va avea așteptări nerealiste și va avea relațîi armonioase.

Atașamentul evitant

În SUA studiile spun că întâlnim 20% din populație cu acest tip de atașament. Acest tipar de atașament nesigur se formează atunci când mama (sau figura principala de atașament) nu primește semnalul dat de bebeluș prin plâns, nu înțelege semnalul sau nu răspunde la plansul bebelușului. Fapt ce îi creează acestuia frustrare și dezamăgire. Bebelușul (pentru că are acel circuit neuronal special pentru atașament) nu se așteaptă să aibă aceste sentimente. Și, astfel, ajunge la concluzia că mai bine se descurcă singur.

În cazul situației nefamiliare, la întoarcere, bebelușul pare că nici nu își bagă în seama mama, o evita chiar. Însă, studiile au arătat că, de fapt, copilul a dezvoltat acest mecansim de apărare în urmă faptului că mama nu i-a împlinit nevoile. Și, pentru că nu poate crede că mama nu știe să aibă grijă de el, mecanismul de apărare care se dezvoltă este acela că el nu merită că mama să aibă grijă de el. Ori aici se află, din punctul meu de vedere, cauza primordială a lipsei propriei valorizari, a stimei de sine scăzută, a neîncrederii în sine și în ceilalți, momentul principal al disocierii de emoții, de corp și transformarea într-o persoană care evita să simtă și preferă să devină analitic, cârcotaș, singuratic.

În viață, persoană cu atașament evitant nu cere ajutorul și nu își face cunoscute nevoile, nu știe să lupte pentru ce își dorește, se simte singur și nevăzut  și invizibil. Copilul cu atașament evitant crede că e ceva în neregulă cu el, pentru că  nu poate fi ceva în neregulă cu mama. Dacă s-ar întâmplă asta i-ar fi pusă în pericol însăși supraviețuirea. Acest copil se transformă din Human Being în Human doing și vrea să facă tot timpul ceva, să își umple viață cu activități. Devine un adult dominat de emisfera stânga:  o persoană logică, analitică care respinge ideea de conexiune și simțire. Un studiu de la Universitatea din Minnesota spune că acei copii cu atașament evitant dezvoltă și învață DISOCIEREA ( de senzațîi, de emoții) și, practic, ajung adulți care nu mai simt nimic: nici suferință, nici bucurie.